Pentru unele întâlniri trebuie să aștepți 25 de ani, iar când coboară din mintea ta într-o grădină de pe Calea Victoriei trebuie să mai aștepți 30 de minute ca să găsești o amărâtă de parcare. Tot 25 de ani trebuie să i se fi părut și lui cele două sferturi academice pe care le-am cheltuit pe străduțele de lângă Senat, căutând un loc pentru mașina care trebuia priponită de un stâlp. S-a întâmplat să fie cel mai îndepărtat de epicentrul întâlnirii noastre, astfel că distanța dintre noi a fost scurtată într-o fugă haotică pe tocuri, la proba de 300 m piatră cubică.

Captivă într-un pulover cu gât lung, care ar fi trebuit să mă apere de ce se anunțase a fi o dimineața de septembrie răcoroasă, am înregistrat cu îngrijorare că mă scurgeam sub apele izvorâte din spate. Am descins în grădină cu un picior însângerat și cu steagul rușinii fluturând la masa de la care am lipsit un sfert de veac. 

L-am găsit ușor întors spre lumea lui, păstrând aceeași postură elegantă pe care i-o admiram de la distanță când drumurile ni se intersectau în tribunal. Bărbații de poveste se extrag cu grație din vâltoarea timpului, săpând o nișă unde nu-i mai ajunge eroziunea, ori diminuarea. Când părăsesc nișa pentru o masă în grădină, vin însoțiți de aura lor de firesc, făcând să pară că naturalețea unei întâlniri nu are nevoie de un trecut comun la care să avem acces pentru o țesătură de idei.

Am fost întrebată mereu care este necesitatea inserării cărților în lumea noastră și n-am putut oferi un răspuns mai bun decât a făcut-o întâlnirea noastră. Ce mult ar fi avut de povestit despre satul lui dacă n-am fi locuit amândoi în Macondo, dintr-Un veac de singurătate, unde înveți că ”nu ești din niciun loc atâta vreme cât nu ai niciun mort îngropat în pământ”.

Ce simplu m-a oprit când am spus cu glas tare că încă mai sper să nu mor niciodată: ”Ce prostie! Cel care trăiește prea mult ajunge să-și vadă prietenii, sau copiii murind. Eu vă doresc să ajungeți bunică. Unul dintre nepoții mei mi-a promis că, atunci când voi muri, îmi va face un mormânt frumos în camera lui, pe care va așeza o inimă mare, iar celălalt mi-a spus că nu sunt decât o pasăre care nu mai poate să zboare”.

În ”Intermitențele morții”, Jose Saramago te invită într-un ținut în care moartea își suspendă activitatea, astfel că niciun om al locului nu mai moare, chiar dacă se află în suferința unei boli terminale. Bucuria veșniciei durează doar câteva pagini, pentru că restul lumii dintre coperți este ocupat de problema  ”morților vii”. Umanitatea și empatia care ne însoțesc astăzi au de suferit în fața provocării de a trăi veșnic în închisoarea care devine viața alături de cei suferinzi. Sau, cum ar spune Saramago, ”moartea, prin ea însăși, fără niciun ajutor din afară, a ucis întotdeauna mai puțin decât omul„.

Revenind la masa noastră, moartea nu i se părea nepotrivită în condițiile în care mai nepotrivit devenea locul lui într-o lume care nu-i mai plăcea. Nu-i mai plăcea nici cum arată oamenii, astfel că își suspendase existența deasupra bulevardelor, în lumea cărților de citit și a celor care așteptau să fie scrise. Dacă mereu am spus tuturor că n-aș fi putut să trăiesc departe de țară fără să mă zvârcolesc de dor la prima horă moldovenească, atunci a fost momentul să-i aud retragerea din orice diasporă cu aproape aceleași cuvinte.

Starea de ”acasă” instalată în spațiul dintre mărturisiri mi-a dat curaj să comand cel mai puțin simandicoși cartofi prăjiți, pe care am insistat în sinea mea să-i duc la gură cu mâna, inserându-i printre cuvinte, ca o declarație de familiaritate. Știam și că nu mă pot mistifica sub laserele celui care nu dădea interviuri pentru că profesia îl învățase cum să pună cele mai bune întrebări, nu să răspundă la curiozitățile altora. Sub puterea întrebărilor lui am dat răspunsurile cel mai puțin auzite public, fără să mă sperie goliciunea sufletului care se invitase singur la masă. M-am trezit povestind întâmplări pe care nu le iau în buzunare la întâlnirile de zi, cu bucuria că, în sfârșit, le-a preluat un depozitar experimentat. Am râs mult, reușind să-i smulg hohote scurte, pe care mi s-a părut că și le reprima, surprins de explozia de viață pe care nu o comandase în meniu.

Când nu sunt oameni care să te recomande, scriitorii fac cel mai trainic networking, motiv pentru care lecturile rămân singurii prieteni care nu te dezamăgesc niciodată. Sunt întâlniri care nu pot avea loc în absența cărților pe care nu le-ai luat cu tine în pat, salvându-vă și unii, și alții, de praf. Ne-am luat rămas bun în stil literar sud-american, urându-mi ”să ne vedem în curând, sau în veci”.

Putem să ne vedem oricând, chiar și în veci, pentru că ”atunci când oamenii sunt împreună, nu are importanță unde sunt trupurile lor” (”Scrisorarul” lui Siskin).

Subscribe now