Mosii de iarna

  • Sharebar
100 de ani cântăresc cat o mână de grâu, o pâine și o sticla de vin.
 
Am legănat povara bucatelor, în timp ce mirosul de pâine ma ducea la cuptorul bunicii, la vatra, tingirile și lopata cu care Didina scotea colaci rumeni și frumos împletiti.
 
Cu ochii stransi, intorsi catre ei, am văzut pana și "pupaza", asa cum botezase bunica opera mea, pe care o așteptam când eram cat un scaun, cățărata pe altul, sa iasă din cuptor coapta.
 
I-am auzit strigați de pe lumea cealaltă. Asa cum m-a strigat fiecare dintre ei, pe nume, sa vin la masa, ca sa cresc mare, ori sa nu fac rele, ca sa nu cresc strâmb.
 
Sunt tot ce-a rămas din ei. În spatele meu a crescut un nou acatist, un nou început către același sfârșit. Nume care vor sari de la vii, Sus in Cer, când te aștepți mai puțin.
 
Am legănat bucatele asa cum m-au legănat și pe mine bătrânii când eram "cat o sticla de lapte". Ma vor legăna și pe mine copiii când voi cântări cat o mână de grâu, o pâine și o sticla de vin. Asa cum și eu i-am legănat ca pe un dar divin, mulțumindu-i Bunului ca mi-a umplut bratele cu astfel de roade.
 
Doamne, nu e ușor sa ramai în spate! Intre timp ma apropii de vârstă pe care-o avea taică-meu înainte sa se transforme într-o sticla de vin. Poate de asta-l și simt din ce în ce mai aproape, deși anii se strang intre noi din ce în ce mai hain. Suntem amândoi părinți acum, deci nu prea ne mai despart multe.
 
Astăzi, când ne pomenim morții, ar trebui sa ne gândim apăsat ce ne va supraviețui. Care va fi moștenirea noastră? Unde ne vor găsi cei ce rămân? Într-un zâmbet, ori într-o căutatura dușmănoasa?

Comentarii