Cel mai devotat fan

  • Sharebar

Dupa luptele de pe front, doamna Bujoreanu Eleonora lupta zilnic ca sa-si administreze ratia de "Starea natiei" si de Dragos Patraru, pe care-l vede o data seara, cu sonorul in soapta, de frica vecinului de dedesubt, si o data dimineata, in reluare, la maxim. Cu alte cuvinte, ginkgo biloba mai poate fi sarit, dar fara Dragos Patraru nu exista viata rezonabila.

Viaţa doamnei Bujoreanu Eleonora, veteran de razboi in varsta de 94 de ani, a stat sub semnul spitalului si al chirurgiei.

„Pansam de dimineaţa până seara. Pansam răniţii, fie că erau români, nemţi sau ruşi. Stăteam cu bolnavii mei şi atunci când suna alarma de bombardament aerian. Ce era să fac, să-i las acolo, pe targă şi eu să mă duc în adăpost? Îi pansam şi când erau bine erau trimişi din nou pe front. Ii conducem la tren cu jale. Stiam că se întorc în faţa tunurilor.

Spitalul avea la etaj rezerve pentru ofiţeri, iar jos erau saloanele comune pentru ostaşi. Într-un salon erau patru ofiţeri cu răni uşoare. Câteodată jucau cărţi ca să îşi umple timpul. Într-o seară, unul dintre ei i-a rugat pe ceilalţi să o cheme pe „domnişoara asistentă”, că el moare în noaptea aceea. Colegii de salon l-au luat în ras şi i-au spus că „domnişoara este ocupată, n-are timp de prostii.” Şi nu m-au chemat.

A doua zi l-au găsit mort în patul lui. La autopsie nu s-a descoperit nicio cauză care să-i provoace moartea. Asta m-a marcat toată viaţa. Şi acum ma întreb: dacă ar fi trăi? Dacă as fi venit să-l vad cand m-a chemat?

Să nu mai fie război niciodata! Este groaznic în război!” Da din mana, pentru a indeparta pana si gandul.

După război a fost asistentă medicală, mai întâi la un spital din Cluj-Napoca, apoi la Spitalul Militar din Bucureşti, la chirurgie, unde si-a lasat toata viata. Pe finalul carierei sale a fost la secţia contagioşi, de unde s-a pensionat. I-a părut rău că trebuie să plece din spital, dar veneau cei tineri şi aveau nevoie de locuri de muncă.

„Ce a fost soţul dumneavoastră?”

„Cum ce a fost? Ofiţer, normal!” ne spune doamna Bujoreanu şi ne dăm seama cât de mult înseamnă pentru ea să fii ofiţer. „El era ofiţer la aprovizionare. La alimente, nu la echipament. Şi el era veteran de război. A plecat în ceruri acum 16 ani.”

În urmă cu 16 ani, soţului ei, bolnav de diabet, i s-a făcut rău. Se uita la televizor la un meci de hochei pe gheaţă. Juca echipa lui favorită, Steaua. A căzut în baie şi doamna Bujoreanu a chemat salvarea. Îl ferise de excesul de dulciuri, dar nu întotdeauna cu succes. Când nu era doamna de faţă, mai fura o felie de cozonac, ori ciocolată şi mânca lacom si repede, ca să nu fie prins.

Când aşteptau salvarea, ultima lui întrebare a fost: „Spune-mi Elena, a castigat Steaua?” Nu mai stie daca Steaua a fost castigatoare, dar ea cu siguranta a fost marea perdanta. Si-a pierdut sotul, care-i mai apare doar in vis.

In vis ii apare si fratele ei, care locuia în apartamentul de deasupra. Acum se simte datoare să le dea de pomană, că vine Paştele catolic. O să vopsească ouă şi o să cumpere cozonac. Nu mai poate frământa cozonacul. „Când eram tânără, făceam de toate; acum, şi când respir obosesc”.

Nepotul ei, fiul fratelui care locuia în apartamentul de deasupra, este medic. Vine să o viziteze şi să-i aducă medicamente, iar cand nu le ia ii mai trage un perdaf: „pune mana si ia-ti pastilele, ca nu-mi plac legumele!” Rade: „Sa stii ca mi-e si frica sa-i spun ca am uitat cand sa le iau: inainte cu o jumatate de ora de masa, sau dupa masa”. Ca sa treaca testul la urmatoarea vizita a medicului, vrem sa ne uitam pe prospect. O asiguram ca ginkgo biloba n-a omorat pe nimeni.

Doamna Bujoreanu nu terminase liceul când a început războiul, motiv pentru care a fost doar plutonier. Ne comunică regula de bază pentru a fi fost ofiţer: să ai liceul.

A terminat liceul după război, deci neaga zgomotos posibilitatea ca acum sa fie ofiter, asa cum o informam noi:

„O să zică toţi că am luat-o razna când o să audă că sunt ofiţer. Nepotul meu mi-a adus medicamente de ţinut minte, că nu vrea să ajung o legumă. O să creadă că nu le mai iau, când o să-i spun că sunt maior.”

Îi promitem că-i aducem însemnele gradului de maior, ca să convingem familia. Se bucura ca un copil:

„Daca veniti, va astept cu placinta cu visine. Eu o fac. Nu trebuie sa se coaca visinile, nu! Am eu un borcan de anul trecut. Numai sa-mi spuneti cu o zi inainte ca sa ma pregatesc.

Plăcinta se face simplu: intr-o cană se pun două ouă, apoi 12 linguri de ulei, se umple cu lapte, iar dacă nu ai lapte, cu apă şi puţin bicarbonat. Apoi se adaugă făina, până se face o cocă puţin mai groasă decât cea de clătite. Se toarnă în tavă, se adaugă vişinele din borcan şi se dă la cuptor.

Ultima dată când am facut placinta mi-a căzut tava din mână înainte s-o bag în cuptor. Am chemat-o pe vecina mea, doamna, cum o cheama? Drapel? Nu, altfel. Tricolor? incercam si noi. Nu. Inca o incercare din public: Steag? Da, da, doamna Stegărescu a venit sa ma ajute să curat.

M-a certat si m-am suparat. I-am spus asa: „eu sunt mai mare ca dvs si nu puteti sa ma certati, daca mama mea nu m-a certat niciodata cand eram copil. Lasati ca strang eu ce-am facut rau.” Doamna Stegarescu a fost mai blândă si m-a ajutat sa curat. După întâmplarea asta n-am mai gătit.

Viaţa doamnei Bujoreanu se scurge zilnic în faţa televizorului. Are şi emisiuni favorite şi este la curent cu evenimentele din ţară şi din străinătate. Îi pare rău pentru dispăruţii de la „Colectiv”. Băiatul vecinei, doamna Stegărescu, cea care locuieşte vis-a-vis şi care o ajută de câte ori are nevoie, este „medic mare la Floreasca” şi a fost implicat în salvarea victimelor de la Colectiv. O vizitează şi pe ea, să vadă ce mai face si cum se mai simte.

Ştie că nu ar trebui să se uite la „Pătraru”, pentru că prea îi „bajocoreşte” pe toţi, dar îi place prea mult. În fiecare seară, la 10.30, este în faţa televizorului, în aşteptarea lui Pătraru. El vorbeşte tare, ea nu aude bine şi dă televizorul mai tare.

Vecinul care locuieşte dedesubt intra in vrie. Vine la uşa doamnei Bujoreanu, sună şi până să ajungă ea cu cadrul, el pleacă. Se intoarce la Patraru si-i spune: numai un maniac poate suna la uşă şi apoi sa fuga.

Misterul a fost spulberat de „ şeful de la scara” , care i-a spus ca vecinul de dedesubt este deranjat de gălăgie, motiv pentru care i-a tăiat cablul de semnal. „Nepoata mea de sus este avocata. Are o gura mare... tu-i spui una, ea face 100. A vorbit cu vecinul de dedesubt si l-a intrebat de ce mi-a taiat cablul, cand putea sa n-o taie de la usa inaine sa-i raspund".

„Eu de Patraru nu ma las!” A lasat doar sonorul mai usor. Seara. Dar a doua zi dimineaţă, cand vecinul cel năzuros este la serviciu si incepe reluarea emisiunii, da sonorul tare si se bucura de Patraru la maxim!

Îi place şi de Cabral, dar ar putea sa faca o emisiune cu intrebari mai putin puerile. Chiar şi ea răspunde cu prea mare uşurinţă, „desi nu mai sunt tânără şi nici în toate minţile mereu”

Sâmbăta vine să o viziteze şi „domnişoara”. Domnişoara are 50 de ani si este profesoară de biologie, asa ca doar sâmbăta are timp de vizite.

Este foarte credincioasă domnisoara. Se roagă împreună. Spera sa nu-l supere pe Dumnezeu, pe care-l iubeste foarte mult. Ne intrebam cum ar mai putea un asemenea om sa-l supere pe Cel de Sus, dar raspunsul este pregatit: „Cu gandul. Sa rad de un om, sa-l „bajocoresc”. Din acest motiv stie ca Patraru este „guilty pleasure”.

Domnisoara o ajută şi la curăţenie, deşi nu îi cere. O mai scoate şi la plimbare, afară, când se simte mai bine, sau o ajută să facă gimnastică cu piciorul care îi face probleme.

Ne pregătim de plecare. Doamna Bujoreanu ne spune că respiră mai bine de când i-am umplut casa de tinerete. I-am adus o gură de aer proaspăt. Cu fericirea de a fi bucurat un suflet singuratic, o lăsăm pe distinsa noastră gazdă şi îi promitem să ne revedem la cea mai buna placinta de visine.

Comentarii