Din Tibet, direct la Hristos

  • Sharebar

"Pentru tibetani, principala sarbatoare a anului este Anul Nou. In loc sa ureze oamenilor un "An nou fericit", la fel ca toata lumea, Patrul Rinpoche obisnuia sa planga. Intrebat de ce, el spunea ca a mai trecut un an si atatia oameni s-au mai apropiat cu inca un an de moarte, tot nepregatiti."...

Asa a inceput prima zi a anului 2015; dupa ce m-am retras in camera pusa la dispozitie de gazda noastra, pe noptiera ma astepta "Cartea tibetana a vietii si a mortii"- Sogypal Rinpoche.

Desi era tarziu si nu mai dormisem de un an, am parcurs primele 50 de pagini pe nerasuflate. Puteam sa citesc despre sfarsit in voie, pana ma satur eu - si nu cei de la masa, carora orice inceput de discutie despre moarte li se parea o grava incalcare a etichetei intre vii.

"Nimeni nu vorbeste despre moarte si nimeni nu vorbeste despre viata de apoi; oamenii sunt facuti sa creada ca astfel de discutii nu vor face decat sa zadarniceasca asa numitul nostru "progres" in lume.

Dar daca dorinta noastra cea mai profunda este intr-adevar sa traim si sa continuam sa traim, de ce insistam orbeste ca moartea este sfrasitul? De ce, daca suntem atat de pragmatici pe cat ne pretindem, de ce nu ne intrebam in mod serios: unde se afla adevaratul nostru viitor? La urma urmei, nimeni nu traieste mai mult de 100 de ani. Dupa care se intinde o eternitate intreaga, neexplicata..." (CTAVM)

Cu sensibilitatea ei nazdravana, cand a ajuns in acest nod de ganduri, Aglaja Veterany (poeta nostra care s-a sinucis la Zurich), scria asa: "suntem mai multa vreme morti decat vii, asa ca avem nevoie de mai mult noroc in moarte".

Devoram cu pofta pagina dupa pagina si nu puteam decat sa-i dau dreptate maestrului tibetan: "Cei mai multi dintre noi traim in felul acesta: traim potrivit unui plan prestabilit. Tineretea ne-o petrecem cu educatia. Dupa care ne gasim o slujba, intalnim pe cineva, ne casatorim si avem copii. Cumparam o casa, incercam sa avem succes in afaceri, nutrim vise precum o casa la tara sau inca o masina. Mergem in vacanta cu prietenii. Planuim sa iesim la pensie. Cele mai mari dileme pe care le au unii dintre noi sunt unde vor petrece urmatoarea vacanta, sau pe cine sa invitam de Craciun. Vietile noastre sunt monotone, meschine si irosite in urmarirea banalului, intrucat se pare ca nu cunoastem nimic mai bun.

Ritmul vietii noastre este atat de infrigurat, incat ultimul lucru la care avem timp sa ne gandim este moartea. Ne reprimam temerile secrete de nepermanenta, inconjurandu-ne cu mereu mai multe bunuri, mereu mai multe lucruri, mereu mai multe inlesniri, doar pentru a deveni sclavii lor. Pentru mentinerea lor ne chelttuim tot timpul si energia. Curand, unicul nostru scop in viata devine acela de a pastra totul cat mai sigur si ferit. Daca se petrec schimbari, gasim cel mai rapid remediu, vreo solutie isteata si temporara. Si astfel, vietile noastre merg mai departe, pana o boala sau un dezastru ne scot din letargie.

Ganditi-va la oamenii care lucreaza ani la rand, dupa care trebuie sa se pensioneze, doar pentru a constata ca nu stiu ce sa faca cu ei insisi pe masura ce imbatranesc si se apropie de moarte. Focalizarea noastra mioapa asupra acestei vieti si numai a ei este marea amagire, sursa materialismului deprimant si distructiv al lumii moderne."

Ecleziastul vorbeste despre "desertaciunea desertaciunilor". Rinpoche o numeste "nepermanenta": "A accepta cu adevarat nepermanenta inseamna a te elibera, incetul cu incetul de ideea agatarii, de viziunea noastra distructiva a permanentei, de falsa pasiune pentru securitate pe care construim totul".

Cand am disparut din Tibet? Cand maestrul a incercat sa ma invete prima mantra: OM AH HUM VAJRA GURU PADMA SIDDHI HUM - un fel de mantra universala, cu care toti budistii cheama pacea, protectia, binele. Pe mine n-au reusit sa ma cheme. Am fugit ca din gura de sarpe, speriata de contrasensul pe care m-a dus de mana Rinpoche.

N-as fi putut niciodata sa dau din barba si sa scot "Om ha fum..." cand exista Hristos in viata mea. Odata, parintele Cleopa ne invata asa: Daca patul este pentru doi, si tu dormi cu Hristos, mai are dracul loc sa urce intre voi? Dar daca dormi singur?

Cum sa spun cuvinte fara rost, care nu inseamna pentru mine nimic, ori daca ar insemna ceva ar vorbi doar doar despre ratacire, cand avem o rugaciune cu care se mantuiesc toti calugarii, de cand e lumea si pamantul: "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Iar daca vrem sa vorbim si de ritualurile noastre, rugaciunea se numeste: "a inimii, a mintii, ori a lui Hristos". De ce? La inceput o spui cu gura, apoi se duce fara veste in minte. Te trezesti ca o spune mintea ta, fara sa mai ai nevoie de buze. Pana aici vorbim de "rugaciunea mintii". Cu timpul, initiatii ating starea zen: rugaciunea coboara din minte in inima, si atunci vorbim despre "rugaciunea inimii". Noi doar vorbim. Premiantii o simt.

Stiu ca-mi asum riscul sa nu cititi nimic din ce-am "patimit" inTibet. Stiu care este politica "like-urilor" si cum ar trebui sa fim cu totii binedispusi de facebook. Ca doar pentru asta ne intalnim. Dar daca ne intalnim din cand in cand si cu noi, cum ar fi?

Comentarii