Exista un cerc al celor fara tata

  • Sharebar

Împlinise 50 de ani  în noiembrie şi pentru ca o tinuse intr-o petrecere, n-am apucat să-i spun "La mulţi ani!" de ziua lui. Stiu ca l-am judecat si m-a dezamagit ca n-a gasit o clipa pentru noi.  În decembrie l-am vizitat de Crăciun. Pentru că nu-l lăsa pe frate-meu  la colindat, am hotărât  că-i cel mai potrivit moment să-i spun tot ce-ar putea să nu greşeasca şi cu el. Nu-i reproşasem niciodata nimic, aşa că a făcut ochi mari şi s-a retras învins şi trist pe canapeaua de pe hol. In ianuarie m-a sunat Cotofana să anunţe că-l va trimite la Bucureşti pentru un set de analize. 

M-a întampinat in gară cu un şuierat  scurt, smecheresc, semn ca-i parea bine să mă vadă. Aranjasem să ne vadă un specialist in plămâni, aşa că am dat bice spre spital.

S-a dezbrăcat de haine cu gesturi moi, cuminţi şi s-a întins pe pat ascultător. Specialistul  l-a palpat pe spate, apoi pe burtă, a dat din cap edificat si ne-a făcut semn să ieşim pe hol.

  • De ce l-aţi mai adus? A mai rămas cu un plămân, iar ficatul lui este lemn! Nu-l putem interna. Incercaţi la spitalul de ficaţi, poate vi-l iau ei.

Ii urmăream cuvintele ca pe un prompter si nu puteam sa fac vreo legatură  între părerea lor si tata, pe care-l auzeam cum se-mbrăca.  M-am reîntors la el cu cea mai potrivită  faţă pe care am reuşit să o compun.  A zâmbit pal şi m-a-ntrebat cu glasul care cerea sa fie contrazis:

  • Am cancer?
  • De unde tragi concluzia asta, tata? Nu vezi ca nu te-a consultat? Maine vom  face analize în alt loc.

Am aşteptat cateva ore până s-a arătat specialista in ficaţi. De la o oră la alta intrase într-o vrie soră cu nebunia: ce se face el dacă nu-l internează? Înseamnă  că e grav! Aşa că m-am dat peste cap pentru a-l instala într-un salon cu 5 bărbaţi. Când l-am anunţat că rămane la spital,  s-a aruncat cu voluptate pe valiza si a tâşnit  înspre salon ca în vacanţa vieţii lui.

Işi instalase tacticos toate aspectele  pe noptiera si m-a întâmpinat sub ochii curiosi de moşi:

  • E fata mea! E avocat!

Stiam deja cum stăm: cancer pulmonar, cu metastaze hepatice si amuzant, un  diabet in formă revolută. Am întrebat dacă ar trebui să-i spun sau nu.

  • Bineînţeles că da! E dreptul lui să ştie ce face cu ultimele zile. Iar daca nu poţi tu, am să-i spun eu la vizită!

M-am îngrozit că l-ar putea vizita şi am asigurat-o pe scârba in halat alb că vestea i-o dau eu. Cum am putut.

  • Tată, să ştii că nu e bine cu tine. Ai diabet si este într-o forma gravă!

A facut o pauză, cred ca s-a străduit pentru mine să fie curajos şi m-a liniştit:

  • Lasă Otilia, că este in oras unu' care are diabet şi traieste bine mersi. Cu regim.

In dimineaţa următoare l-am externat. Părea obosit si abătut. Cat s-a foit sa-şi recupereze hainele, am stat de vorbă cu moşii lui.

-N-a dormit deloc az' noapte. I-au spus ca are diabet!

Doamne, ce bine am ales! Când nu aveam oricum de-ales, pentru că aş fi putut orice să fac, dar nu să îl privesc în ochii lui căprui gălbui si să îi spun.

În drum spre casă a insistat să mergem pe jos.  S-a oprit brusc, s-a întors din drum câţiva paşi şi a revenit la mine cu un coşuleţ de ghiocei de la tigani. Nu-mi cumpărase niciodata flori.  De la următoarea tarabă s-a înarmat cu toate cărţile de diabet tip II.  Apoi a văzut clubul Dinamo. Câine până la moarte, a intrat pofticios şi a băloşit toate tricourile, cănile, trofeele si mingile, care costau cât două citybreak-uri la spitalul de ficaţi. Pe drum i s-a făcut poftă de un ostropel de pui. Începuse să intinga deja în sosul lăsat, aşa că am cumpărat o gaină de la colţ şi am urcat s-o preparăm. Era aşa de bine cu el în bucătărie! Poate că puiul care sfârâia in flăcari topise toţi gheţarii dintre noi. A mâncat repede şi hulpav, ca un lup. Peste un ceas l-am auzit la baie şi din nou în creier  pe doctoriţa de ficaţi, care îmi explica  cum nu mai poate să asimileze hrana si nicidecum vreun citostatic.

In câteva zile a fost internat intr-un spital din oras. Dintr-o pură si  fericită întamplare, oncologia era singura care avea locuri în plus, astfel că, deşi venise pentru o altă boală, a acceptat cu generozitate să împartă patul cu nişte condamnaţi la moarte. În timp ce-l asteptam de multa vreme să coboare, aflasem de la asistente ca vindecase de păduchi  toate agaţătoarele de prin ghivece. A apărut în capul scării în spirală ca un tazmanian portocaliu. Apoi am aflat că n-a vrut sa coboare-n faţa mea nebărbierit. S-a răzuit într-o oglindă din salon în orb, cu multe lacrimi si ajutat într-un final de asistentele îndatorate pentru păduchii de la flori.

Am vrut sa răman cu el în spital toată noaptea. Să nu mă mai conducă cu privirea in lumea de afară, unde nu reuşisem să-mi gasesc nici rostul şi nici locul. Am făcut apoi cea mai extravagantă alegere din viaţa mea de până atunci. Am luat trenul spre el, hotarată să-i raman alaturi până la capăt.

Adormise deja cu capul pe masa, urmarind meciul lui preferat. Adică orice meci de fotbal. O mâna ii spânzura pe lângă corp şi atârna ca un caraghios de liliac ce adormise brusc în aer. Spre marea mea uimire,  mi-a auzit glasul din prima si s-a infăţoşat ca un cocoş să-l iau in braţe. Imbrăţişarea noastră nu mai avea oase. Ne-am petrecut  unul prin altul pană-n măruntaie şi nu ne-am mai împiedicat în mărunţişuri.

-Tată, nu ştiu cât de tare te doare. Dar dacă te doare foarte tare, putem să obţinem autorizaţie pentru morfină.

Mi-a sorbit cuvintele de pe buze şi a răspuns pe nerăsuflate, parcă să nu uite:

-Atunci să o scoatem!

A fost prima mărturisire că suferă. Şi ultima, de altfel. În rest, el avea diabet, iar eu am simţit brusc nevoia să-mi las casa şi munca, pentru a veni la capatul pamantului.

Se cântărea zilnic şi slăbea progresiv, iar pentru că nu mai vedea, îl furam la cântar.

  • Cât am?
  • Exact ca ieri!
  • Exact ca ieri pe dracu! Parcă eu nu văd că ceva mă mănâncă de viu!

Începuse să doarmă pe hol, pe canapea. Îşi dorea o pereche de ochelari cu rame negre. El, care toată viaţa şi-a cumpărat ochelarii din piaţă, încercând până-şi găsea unii potriviţi, acum îşi dorea o pereche de ochelari pe care sigur îi văzuse într-o reclamă, sau în filme.

În cărţile lui de diabet tip II a găsit o reţetă de suc de ţelină. Pentru că vindecarea era ca şi asigurată,  i-am cumpărat primul lui storcător de legume şi fructe. L-a privit admirativ, l-a decretat  “cel mai bun”, ca tot ce avea el, apoi i-a făcut un loc de cinste pe blat.  Evident că şi-a vomitat ochii din cap şi că a dat vina pe aparat. S-a supărat pe storcător definitiv şi l-a aruncat în balcon. Apoi şi-a dori să mănânce roşie. În februarie nu aveau niciun gust şi m-am codit să-i satisfac capriciile copilăreşti.

  • Am citit ca sunt anticancerigene!

Ei, asta era altceva! A mâncat roşia plescăind cu poftă, apoi s-a interesat când trebuie să ajungă musafirul de la Bucureşti.

  • Vine cu maşina lui? Nu? Atunci spune-i să aibă la el o lanternă şi frânghie. Cine ştie cum rămâne înţepenit într-o pădure şi are nevoie să fie tractat. Şi neapărat, să aibă destui bani!

M-a pus să-i repet omului la telefon toate sfaturile lui şi am făcut-o doar ca să evit un acces dictatorial, cu tuse.

Am chemat Molia sa-i faca  morfina de seară. Ne-am sărutat pe frunte pentru noapte bună, l-am îmbrăţişat strâns şi l-am înfofolit în pătură. Ar fi vrut să mai rămână până ajungea musafirul, dar somnul l-a învins.

Se făcuse 23:30.

  • Cum eşti? Pe unde ai ajuns?
  • N-o să crezi! Abia am scăpat din pădurea Adâncata. Noroc c-am avut cablu să ma leg de o maşină din faţă.

I-am aruncat o privire suspectă,  pe canapea.  Dormea nemişcat, cu faţa în sus, fără să mai sforăie ca o drujbă.

Visul a fost ciudat: ma năpustisem pe o scara in spirala si alergam ca o nebună; de sus am auzit un glas:

  • Cum n-ai aflat? a murit fata lui!

Dar fata lui sunt eu, mi-am zis in vis, deci n-aveam cum sa mor. Si ochii s-au deschis in timp ce mă-ntrebam: nu cumva a murit  el?  Am auzit  brusc horcăitul! M-am napustit din nou pe scara in spirală si am ajuns împiedicat la patul lui. Era deja departe! Dadea din mâini ca un copil neajutorat si gura lui spunea uşor doar "Mama, mama, mama!". Nu mai avea  mamică de cand avea doi ani şi-am fost convinsă că acum nu mai era orfan. Doar eu eram! Il ţineam strâns de mână si imploram să imi raspunda dacă mă aude.

Nu m-a mai strâns. Am dat haotic din mâini, ca să alung senzaţia imposibilă că-l doare de moarte şi eu nu pot să-l ajut. El, care m-a copleşit o viaţă întreagă cu personalitatea lui ucigătoare, sub care nu creştea iarbă şi nu se vedea urmă de orizont, se transformase într-un  bebeluş; el, care m-a silit să înghit urdorile moi din ochiurile deşirate pe care le prepara într-un singur fel în tigaie, el care a coborât emoţionat de pe dulap diplomatul negru de lac în ziua în care am intrat la liceu, el, care m-a retras de la Medicină în ultimul moment şi m-a redirecţionat către Drept, pentru că procuror m-ar fi vazut mai bine, el,  care se punea pe plâns cu două zile mai devreme să ajung acasă în vacanţa de vară, el, se pornise însingurat pe ultimul drum de iarnă.

Sirena din faţa blocului m-a înnebunit definitiv. Doctorul Dorin, cu care tata juca rugby în tinereţile lor la  Bârlad, a strâns neputincios din umeri. S-a prăvălit într-un fotoliu pe hol şi faţa lui de Ţiriac îmbătrânit s-a strâns într-un plâns fără consolare: comă de gradul III. Mai durează până diseară, cel mult.

În jurul prânzului, l-am ridicat cu greutate (trage a pământ, mamă, ce să mai!) şi l-am aşezat pe patul din dormitor.

Cotofana trecea pe lângă noi ca o rachetă, cu energia pe care o avea în copilăria mea, când se înhăma cu plăcere la mâncarea de sâmbătă.  Gătea ca o nălucă o oală de borş moldovenesc, pe care presăra pătrunjel şi leuştean verde, o cratiţă plină de chiftele usturoiate, perfecte şi printre toate cepele mitraliate, cânta cât o ţinea gura:

“Floare alba, floricică, Ce n-as da sa mai fiu mică, Ce n-as da sa mai fiu mică,
Ce n-as da sa intorc anii, Sa fiu iar fetita mamii, Sa fiu iar fetita mamii…”

M-am întins lângă el. Puteam să-l mângâi pe frunte fără să mă simt incomod. Mă lăsa să-i aşez părul pe capul lui mic, de Băieţică, cum îl alintau mătuşile de la Piatra Neamţ, fără să mă simt ridicolă. Am fredonat încet, ca pentru noi, tot repertoriul pe care-l cântam în spital, cât dura vizita pe bancuţă. Mi-am amintit cum mă strângea foarte tare de mână, ca să fie evident pentru toţi colegii lui de salon cât de mult îl iubeşte fata lui, de la Bucureşti...“Că de mamă şi de tată, nu te saturi niciodată…lume, soră lume...

Îl studiam în detaliu. Dintr-o nară începuse să se prelingă un firişor alb.  L-am şters repede, ca să nu dea socoteală sclivisiţilor din casă. Din inimă a prins să roadă viermele că nu voi face faţă semnelor ce vor urma. Dacă se prelingea tot printr-o nară şi nu-l mai găseam niciodată? Tată cu sfârâit de lăcustă, cum moare un om?

Toata agonia a durat pana la 23:00, când s-a oprit brusc. 

M-am aşezat deasupra lui şi i-am luat mâinile în palme, ca să nu treacă singur în lumea celalaltă. 

A deschis ochii mari, dar făra sa ne vadă şi a-nceput să se întinda nefiresc, de parcă nu-şi mai incăpea în trup. Apoi a troznit tot, ca un copac pe care-l smulgi din radacini, iar albul ochilor a fost acoperit ca de-o perdea de nori. A-ncremenit cu ochii mari si gura larg cascată, ca după ce primeşti o veste proastă. Doamne, tată, ce urâtă trebuie sa fie şi moartea asta dacă te-a speriat aşa!

  • Gata, s-a terminat. Să-l îmbrăcăm cât este cald.

Am deschis dulapul  de haine şi de pe sfoara legată de uşă am smuls un cordon muticolor, cu care se încingea Coţofana în verile când erau sprinteni.  L-am strecurat pe sub barbă şi l-am legat strâns pe cap, până ce gura s-a lipit la loc.

  • Trebuie să-l spele cineva, dar nu din casă. Du-te la nen-tu Anton şi Ionel si cheamă-i la noi.

Am stat în faţa uşii minute în şir. Într-un târziu, am apăsat pe sonerie şi mi-am făcut curaj să recunosc public că a murit. 

 L-au dezbrăcat încet, să nu se spargă şi l-au lăsat gol. În trecere, i-am aruncat o privire. M-a înduioşat cât mâncase boala din el. Rămăsese un trup de scolar plăpând şi neajutorat, cu paloare hepatică. Bărbaţii l-au întors pe o parte ca să-i bage o mânecă şi firul albicios a luat-o la vale din nas.

 Se spune că sufletul dă o raită prin locurile în care trupul a colindat şi mi l-am închipuit strecurându-se pe lângă noi şi alergând ca un ştrengar fără griji  peste râpele din Vutcani.

Mi-e dor codrii sa-i colind, Sa ma uit pe sus din crang!
Sa vad florile campiei, Si valea copilariei!

La următorul popas mă aştepta serios, îmbrăcat în costum. Fiecare am apucat de ceva şi l-am cărat în sufragerie, pe masa extinsă, de musafiri. Am desfăcut cordonul multicolor şi am verificat dacă gura stătea închisă. Buzele încreţite de la strânsoare şi creponate de rictus s-au lungit către urechi într-un zâmbet divin. Zâmbetul lui era viu şi împăcat şi am înţeles că tata s-a liniştit. Durerile s-au terminat şi zâmbetul s-a înâlţat ca un steag peste carcasa ucisă de cancer.  Zâmbetul a mai rămas cam un ceas, ca un efort de a menţine relaţia noastră umană şi caldă.

Am hotârât să lăsăm lumina aprinsă la el şi să ne culcăm în dormitor. Patru oameni în acelaşi pat, în locul în care uliul şi-a înfipt ghearele şi i-a smuls sufletul. Într-un mod paradoxal, am adormit. Nu ştiu cât de lung a fost somnul, sau  dacă a fost vreun vis, dar ştiu când m-a luat în braţe. Era cald şi trist, doamne, atât de trist şi mă întreba la ureche: “de ce mă laşi pe întuneric? De ce mă laşi fără lumină?” Ochii mi s-au spart brusc pe obraz şi am ţâşnit în picioare.

  • Nu are lumină! Voi înţelegeţi că nu are lumină?

Am dat colţul din dormitor şi am privit spre sufragerie. Tata era scufundat într-un întuneric păstos, care nu mi s-a părut niciodată mai negru. Am apăsat pe comutator şi mă aşteptam să se ridice nervos şi să-mi ardă peste obraz două palme. Zâmbetul murise complet şi pe chipul de ceară s-a aşezat îngândurarea. 

Sicriul a venit a doua zi. Odată cu el au ajuns şi rudele de la ţară, care clătinau mereu din capul îmbrobodit.  Lala m-a privit fix, cu aer de nebună pierdută şi fără nicio introducere mi-a şoptit:

  • Priveşte-l bine Otilică! N-ai să-l mai vezi nicăieri pe faţa pămîntului, oriunde te-ai răsuci!

Domnul inginer, care lucrase in echipa defunctului la Rulmentul, a venit cu un aparat foto, ca să rămână familia noastră cu o amintire frumoasă. Pe la capul lui nea Ion s-a pelerinat tot cartierul şi toate schimburile de la fabrica de rulmenţi.  În casă se făcuse extrem de cald, aşa că am hotărât să-l îmbălsămăm de urgenţă şi să-l ducem la capela de la cimitir.

Pregătirile pentru funeraliile de a doua zi au împrăştiat toată familia de-acasă, astfel că procedurile de îmbălsămare m-au găsit singură lângă sicriu. L-au dezbrăcat de pantaloni până la genunchi, un cuţit s-a plimbat ascuţit pe pulpă şi carnea lui a înflorit timid, aproape fără niciun strat de grăsime galbenă. Mi s-a sugerat să nu privesc, aşa cum se obişnuieşte, dar n-am putut să-l las să treacă singur prin asta. În timp ce-l coseau la loc cu o sfoară, mi-am pierdut ultima speranţă că se va mai ridica vreodată în fund şi să-mi povestească  galben de mirare visul ciudat din care tocmai s-a trezit.

Capela părea săpată în gheaţă, iar părintele bătrâior, cu glas legănat, a  tras de slujba de seară până ni s-au făcut picioarele sloi. Audienţa era maximă, iar musafirii de la  Bucureşti păreau să aibă  carte, aşa că părintele a scos de sub ceaslov  un fel de oracol cu amintiri, din care a citit afectat o poezie dulceagă. Şi acum sunt convinsă că era o compoziţie proprie, pe nedrept nerecunoscută de cinul bisericesc. Am sperat pentru ultima oară să se ridice în fund şi să-l cârpească pe jnapanul de popă care-i strica ultima seară printre noi.

A rămas singur în ultima lui noapte. Speriată de frig şi  nesomn,  familia s-a îndreptat către casă, lăsându-l cu un domn încruntat, abandonat de familia lui în cealaltă cameră de la Polul Nord.

Groapa proaspăt săpată în pământul negru şi îngheţat m-a întâmpinat ca o rană deschisă. Până-n ultima clipă am sperat că va coborî din cutia lui tapiţată cu material alb creponat, suspendată pe două lemne lungi, peste groapă. La sfârşitul slujbei, când am intuit că i se va pune capac, s-a iscat o controversă absurdă dacă să poarte şapcă. Un bărbat i-a pus cipilica cu care venise la Bucureşti, pe pernuţa lui albă, vinul s-a împrăştiat pe trupul lui mic, ca sangele dintr-o rană profundă şi un pumn de pământ mărunţit a fost aruncat peste vin, împreună cu susuratul plângăcios al părintelui bătrân: “din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Peste faţa lui tristă, cu colţul gurii căzut, cioclii au tras pânza sub care am intuit conturul lui vag, aşa cum faţa copilului nenăscut se apropie mult de burtă şi poţi intui nasul, ori barba. Agitaţia de peste groapă semăna cu precipitarea moaşelor din salonul de naşteri, când Sebastian  s-a apropiat cu capul de lumea cealaltă.

Capacul de lemn s-a tras brusc. În locul cuielor seci, aş fi preferat să văd înflorind mămăliga cu care bunicul Harlam sigila cazanul de ţuică. Cutia a coborât lent, ca o paiaţă pe sfori. Bărbaţii au făcut un pod de lemne peste sicriu, pentru ca maică-mea să stea liniştită că pământul nu va ajunge la el. Pe mine m-a speriat gândul că nici el nu va mai trece de pod să ajungă la noi vreodată.

Mulţimea s-a întors pe călcâie ca la un semn şi a urcat dealul murdar. Coţofana s-a opintit să urce dealul într-un  galop pentru a direcţiona adunarea către pomana organizată în clădirea bisericii,  la subsol. Mă gîndeam că e puternică şi că mie mi-ar fi fost imposibil să-l las si sa plec.

Am privit împrejur. Acum, că se terminase şi ultima scenă cu mortul, mă aşteptam să se ivească de undeva şi să ne întoarcem împreună acasă, comentând toate neghiobiile care s-au întâmplat în ultimul timp. Am înţeles pentru întâia oară că va trebui să plec de la mormânt cu mâna goală, lăsând sub un morman de pământ tot ce putea fi.  Trebuia să trăiesc o eternitate cu ameninţarea de la telefonul din toamnă: “Tată, dacă aud că nu te linistesti, n-am să mai trec pe la tine!”. Cu glasul gâtuit de plâns, mi-a şoptit “atunci să treci când n-am să mai fiu!”  Începuse de câteva minute să nu mai fie.  Lumea mergea mai departe  spre alte  pomeni, spre primăveri, spre propriul drum infundat de iarnă.

A murit pe 23 februarie. Peste cateva zile a venit ziua mea, dar nu şi telefonul lui, cu care începea oricare zi de naştere din viaţa mea. Când l-am născut pe Seba am fost şi cea mai fericită mamă, şi cea mai tristă fiică.  Cînd am născut-o pe Sofia, am revăzut-o pe fetiţa lui. Când l-am născut pe micul Petru, l-am revăzut pe el. Micuţ, cocoş, bonom şi plin de viaţă. Poate că am ocazia să-l cresc de mic; poate îl fac mai bun! 

Comentarii