Octombrie

  • Sharebar

Sala de sedinta este mica şi ticsită cu justiţiabili de toate culorile. Geamul de langă mine întreţine un curent înnebunitor cu uşa de la complet, dar nu mă ridic nici pentru un pumn de galbeni. Mă ridic pentru instanţă şi mă bucur ca un copil cand realizez ca va prezida  aceeasi  judecătoare cu faţă de nordică, ce zambeşte mereu. Zambeşte deschis în stanga, în dreapta şi am revelaţia dispariţiei zambetului din Tribunal. Ar trebui să lipim multe emoticoane  pe holuri si walluri, ca să nu mai fie la fel de trist şi de apăsător. Judecătoarea noastră are o promoţie de zambete curate, pe care le împarte tuturor, împreună cu sfaturi de împăcare şi alte poveţe părinteşti.

Îi pune capac o nebună patentată, pe care o ştim cu toţii de procesomană terminată nervos,  cu ani de vechime la curte si judecatorii.  Este controlor de trafic aerian si studentă la drept, adica o petardă de combinaţie care ne-a înnebunit jumătate de oră pe ceas. Astăzi se judecă cu Victor Ponta, Interpolul, Directia Penitenciarelor si DNA. "CIA nu a intrat in cauza?" se intereseaza binevoitor un coleg avocat.

Langa mine se insereaza un tupeist semidoct, chemat sa depuna mărturie într-un dosar. Nu prea mai are chef să rămână şi cu obrăznicie, insaileaza un dialog şmecheresc cu distinsa noastră doamnă magistrat. I se recomandă să rămană în sală şi mă întreabă dacă poate să ia şi el loc. Mă gândesc că este prea mare aglomeraţia pe cm patrat ca să mai respectăm predestinarea băncilor de avocaţi şi îl invit să rămână în linia întai. Maestrul scoate un Samsung de care este ingrozitor de mândru şi începe o vânătoare de femei pe reţelele de socializare. Ţine cu orice preţ să ne impresioneze şi oftează ostentativ, apăsat. Îmi arunc o privire spre geam şi constat că anomalia de om îşi ţinea hands free-ul în gură. La un moment dat se aprinde butonul roşu şi nenorocitul răspunde printre dinţi: "Da mă, ce vrei? Zi! Că sunt la tribunal" Probabil că celălalt  nu pricepea nimic,  aşa că nimicnicul a trântit bunatatea de  Samsung de bara, dar nu cât  să-l doară şi a scrâşnit printre dinţi: "Tu-ţi D-zăul mă-tii!"

Mi-a picat ca o ghiulea în stomac şi am simţit nevoia să mă întorc cu tot spatele spre el. Cu faţa am reuşit să prind, la timp, toată intrarea lui. A venit printre noi uşor, ca o boare, cu un braţ susţinut de un domn. S-a aşezat cu mişcările de om suferind, pe care ştiam că le mai văzusem undeva, pe jilţul de catifea vişinie. Domnul care l-a condus s-a retras într-un colţ,  lăsându-l în faţa mea, singur. Am pornit o vânătoare instantanee, în  contratimp şi am încercat să aflu pe loc de ce îmi părea atât de familiar. Respira greu, cu efort şi avea un profil chinuit; şi-a întins un picior peste geanta de piele frumoasă, maron şi am ştiut că îi amorţise, deşi se aşezase de câteva clipe doar. Profilul era desenat fin, cu trăsături de om tânăr, până în 40 de ani. Pielea era galbenă, prea galbenă, prea începuse şă semene ...prea începuse inima s-o ia la galop şi m-am ridicat peste bancă, prinzându-l de mână: "Dacă nu vă simţiţi bine, puteţi să-l cereţi cu prioritate".

A tresărit uşor şi m-a privit ireal cu doi ochi căprui, scăldati într-un amestec de galben electric, pe care-l văzusem o singură dată în viaţă în ochii plini de ciroză ai tatălui meu. Privirile noastre au rămas înnodate şi n-am fost în stare să-mi ţin şirul de lacrimi care-au ţâşnit ca dintr-un vulcan. Probabil că se împlinise în sfârşit rugămintea cu care am colindat străzile ani în şir: "Doamne, să mai văd un om care să semene cu el! Unul!" Dar nimeni nu a mai semănat niciodată  şi după 10 ani, din scaunul vişiniu mă cercetau ochii lui portocalii, de răţuşcă. I-am explicat din priviri  că am fost acolo, în iadul lui şi că îmi pare nespus de rău că trece prin asta. Parcă bietului taică-meu îi venea mai firesc boala şi nu mai avea trăsături dureros de frumoase si de cuminti. S-a suspendat şedinţa pentru  20 de minute şi ne-am repliat pe hol. N-am fost în stare să mă aşez lângă el şi nici să intrăm în vorbă despre morfină, MST, injecţii.

Ne-am reintors în sală şi nu l-am mai văzut pe scaunul de catifea vişinie, din dreptul meu. Am reinceput vanatoarea si l-am descoperit cu un zâmbet larg (mă aştepta) în cealaltă parte a sălii, arătând câtre scaun: "L-au mutat!" Ni s-a părut o glumă fantastică şi am râs cu o poftă străină de  logica obişnuită a glumelor care mă fac să zâmbesc.

Nu ştiu ce m-a devastat mai mult: dacă întâlnirea cu boala, dacă întâlnirea cu tata, dacă replica indiferenta a unei colege de bancă ce si-a facut ochii mici, incercand sa-l recunoasca: "ce-o fi patit domnul avocat? S-o fi imbolnavit?"

Comentarii